Pentru că ținutele mele de toamnă-iarnă sunt considerabil mai puține decât cele de vară și din ce în ce mai vechi, încerc să-mi fac timp (câte o oră când și când) să mai colind magazinele (fără să îmi facă o plăcere deosebită să fac asta). În afară de faptul că pierd adunat o grămadă de timp, mă întorc acasă cu plasele aproape goale. Am un blocaj pe care parcă nu-l aveam cu ceva ani în urmă: nu mai suport efectiv să cheltuiesc o grămadă de bani pe niște haine mult prea scumpe în raport cu calitatea și utilitatea lor.
Probabil că sunt din ce în ce mai obosită și fac, fără să vreau, calculele în minte, cam câte ore de muncă, de nesomn și de griji costă de fapt o bluză, un palton, o pereche de cizme (nu că mi-aș găsi eu cizme așa ușor la dimensiunea picioarelor mele).
Și când, într-un final, am reușit să cumpăr, în grabă, o pereche de blugi de la Massimo Dutti (de unde mai luasem lucruri de calitate, chiar dacă la un preț mai mare), am descoperit acasă, după ce tăiasem toate etichetele (mare greșeală), că erau croiți mai prost decât ultimii blugi din cel mai ieftin magazin de la Obor (sau de la Big, sau de unde vreți voi). Sigur că greșeala este a mea, nu m-am uitat bine, eram prea obosită. Dubla greșeală, am tăiat eticheta înainte să-i mai probez o dată acasă. Acum se străduiește prietenul nostru croitor să-i salveze însă nu știu ce șanse sunt. Bani aruncați efectiv la gunoi.
Ce nu pot eu să înțeleg este de ce până și hainele scumpe sunt prost croite, cu defecte, din materiale slab calitative, scămoșabile și așa mai departe. Chiar trebuie în fiecare sezon să cumpărăm altele și altele? Oare cum puteam purta pe vremuri haine și câte 4 – 5 ani și să arate în continuare ok?
Și de ce trebuie să străbați cincizeci de magazine pentru ca, dintr-un strop de noroc, să dai peste o haină bună? Așa am stat eu să mă întreb, și poate mă lămuriți voi, de unde îți cumpără lumea haine și cam cât timp investește în sportul ăsta. Pentru că văd totuși în jurul meu fete îmbrăcate frumos, asortat, variat… Poate că problema e la mine, nu la magazine, cine știe.
Sau poate că așa m-am obișnuit eu să merg la Yard Sales că nu mai reușesc să mă adaptez la prețurile reale din magazine. Doar că prețurile alea sunt nerealiste, neadaptate la puterea noastră de cumpărare. Sau așa ai spune. Totuși valuri întregi de oameni ies în continuare cu pungile pline din mall-urile Bucureștene.
Dar totuși… când pun mâna pe orice bluză mai de Doamne ajută, nimic sub 200 – 300 lei. Și nu pot. Sau nu mai pot. Că poate au fost și momente în care am dat.
Picătura care a umplut paharul după câteva ore pierdute a fost într-o vitrină a unei cofetării, unde o amandină costa 25 de lei. Și nu este vorba că nu mi-aș fi permis să mănânc o amandină de 25 de lei. Este vorba de principiul în sine. Ce are prăjitura aia de costă cât 2 meniuri simple care ar hrăni la prânz doi oameni?
Și nu, nu m-am transformat brusc într-un Hagi Tudose, în continuare cumpăr lucruri, mă uit la calitate și nu la cantitate. Însă ce se întâmplă în magazine în momentul ăsta mi se pare strigător la cer. Șosete care costă cât o pereche de pantofi. Paltoane care costă mai mult decât un frigider. Cizme mai scumpe decât un telefon. S-a întors lumea cu susul în jos. Sau poate că așa a fost din totdeauna dar n-am fost eu atentă.
Până una alta, mai am câteva perechi de blugi și niște tricouri, mai trecem o toamnă și/o iarnă împreună. Cred că pot să respir și dacă mă îmbrac în trei zile din săptămână în același stil.
